…Camille a schimbat brusc tonul zâmbetului, iar Julien a evitat privirea mamei sale.
— Bravo, mamă, a murmurat el, luând sticla din mâinile ei. Odihnește-te puțin, o să te simți mai bine dimineață.
Sophie a încercat să răspundă, dar cuvintele i s-au împotmolit. Lichidul îi ardea gâtul, iar un gust metalic i-a umplut gura. Totul din jur părea să se miște încet, ca într-un vis tulbure.
Camille i-a aranjat perna și i-a acoperit picioarele.
— Dormi liniștită, Sophie. Mâine va fi o zi importantă, i-a spus cu o voce aproape șoptită.
După ce au ieșit din cameră, Sophie a auzit ușa închizându-se încet și cheia răsucindu-se în broască.
Câteva ore mai târziu, Sophie s-a trezit brusc. Gura îi era uscată, inima îi bătea neregulat, dar mintea i se limpezise puțin. A încercat să se ridice și și-a dat seama că amețeala trecea, încet.
A privit spre noptieră. Sticluța era acolo, pe jumătate plină. În lumina slabă, a observat un detaliu: eticheta nu era de la niciun „tonic elvețian”. Pe ea scria „Extract de digitalis – doza maximă: 5 picături”. Sophie îngheță. Ea băuse aproape jumătate de pahar.
Cu mâinile tremurânde, s-a ridicat și s-a târât spre fereastră. Avea nevoie de ajutor. Aerul rece al nopții a lovit-o în față când a deschis oblonul. În depărtare, se vedea lumina slabă de la casa vecinilor, la câteva sute de metri.
Știa că nu putea merge pe jos până acolo, dar își aminti de telefonul ei mobil, pe care Camille îl „uita” mereu în bucătărie. Cu ultimele puteri, s-a sprijinit de perete și a început să se târască spre ușă.
Ușa era încuiată, dar cheia rămăsese în broască, pe partea cealaltă. Sophie a luat o agrafă din păr și, cu răbdare, a încercat să o împingă. După câteva minute de efort, cheia a căzut pe podea, dar în interior. A împins-o încet cu o carte sub ușă, reușind s-o tragă spre ea.
Când a deschis, a auzit voci în sufragerie. Julien și Camille vorbeau în șoaptă.
— Dacă notarul vine mâine dimineață și ea semnează, totul e al nostru, spunea Camille.
— Dar dacă refuză din nou? întreba Julien.
— Nu va mai refuza. După ce „tonicul” își face efectul, nici nu o să mai fie în stare să țină pixul în mână.
Sophie a simțit un fior de gheață în piept.
A făcut un pas înapoi și, abia ținându-se pe picioare, s-a strecurat pe scări, spre bucătărie. Pe masă, sub o revistă, a găsit telefonul. Cu mâinile tremurânde, a sunat la numărul medicului de familie, singurul pe care îl avea memorat.
— Domnule doctor… sunt Sophie Marchand… mă simt rău… cred că ceva e în neregulă cu tratamentul…
Doctorul a recunoscut imediat vocea ei slăbită și a întrebat unde se află. Câteva minute mai târziu, Sophie a auzit sirena ambulanței venind din depărtare.
Când paramedicii au intrat în casă, Camille încerca să spună că Sophie „avusese un episod de confuzie”, dar medicul, un om bătrân și prudent, i-a privit pe amândoi cu neîncredere. A cerut să vadă sticla cu „tonic”. După câteva secunde, fața lui s-a întunecat.
— Cine i-a dat asta? a întrebat el scurt.
Camille a început să se bâlbâie. Julien a încercat să intervină, dar medicul a ridicat mâna.
— E un medicament foarte puternic. În doza asta… putea s-o omoare.
Poliția a venit o oră mai târziu. Sophie, întinsă pe targă, a privit în tăcere cum fiul ei și nora erau duși afară, încercând să se justifice.
Trei luni mai târziu, Sophie locuia într-o mică casă din Aix-en-Provence, într-un cartier liniștit. Se recuperase complet, iar în fiecare dimineață ieșea în grădină cu o cană de ceai și privea lavanda din jur.
Doctorul Lefèvre, cel care îi salvase viața, venea uneori s-o viziteze.
— Ai avut un mare noroc, Sophie, i-a spus el într-o zi. Dacă nu m-ai fi sunat atunci…
— N-a fost noroc, domnule doctor. A fost instinct. O mamă simte când copilul ei nu mai e același.
A zâmbit amar, dar în ochii ei se vedea o lumină nouă – nu de tristețe, ci de eliberare.
Într-o după-amiază, poștașul i-a adus o scrisoare. Era de la Julien.
„Mamă, știu că nu mă vei ierta. Camille a recunoscut tot. Eu… n-am fost în stare s-o opresc. M-am lăsat condus de ea, de bani, de rușine. Mi-e dor de tine. Dacă vreodată vei vrea să vorbești, scrie-mi.”
Sophie a ținut scrisoarea în mâini mult timp, fără s-o deschidă complet. Apoi a luat o foarfecă mică și a tăiat plicul în două.
A deschis ușa și a ieșit afară. Soarele cobora peste câmpurile mov, iar aerul mirosea a lavandă și a libertate.
A ridicat privirea spre cer și a spus încet, ca pentru ea însăși:
— E timpul să trăiesc din nou.
Și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că fiecare respirație e cu adevărat a ei.