…mi-a spus cu o voce joasă, de parcă se temea să nu mă sperie:
— Doamnă Cartier… lichidul conține doze mici de benzodiazepine. Somnifere, dar… administrate zilnic, pot provoca dependență și confuzie mentală. Le luați de mult?
M-am uitat la el fără să pot răspund. Aveam nod în gât.
Nu, nu le luam. El mi le dădea.
Am ieșit din cabinet cu mâinile tremurând. Aerul de pe bulevardul Victor Hugo părea mai dens, mai greu de respirat. Oamenii treceau pe lângă mine, râdeau, vorbeau la telefon. Eu doar mergeam, cu gândurile răsturnate.
De ce? De ce mi-ar face Étienne una ca asta? Omul care îmi spunea „fetițo”, care îmi aducea flori de lavandă, care îmi ținea mâna când nu puteam dormi?
Am ajuns acasă târziu. Étienne era în grădină, udând trandafirii. Când m-a văzut, a zâmbit:
— Te-ai plimbat, fetițo? Ești palidă.
M-am uitat la el și, pentru prima dată, zâmbetul acela cald mi s-a părut fals.
— Da, — am zis, — am fost până la farmacie.
— Ah, bine. Ți-am pregătit apa cu miere, cum îți place.
Am luat cana, am mirosit-o și am pus-o pe masă.
— Étienne… ce pui în băutura asta?
El a clipit, ușor surprins.
— Ce să pun, dragă mea? Miere, mușețel, apă caldă.
— Și altceva? — am insistat. — Poate ceva din sticluța aceea mică de pe tejghea?
S-a încruntat.
— Despre ce vorbești?
— Despre asta, — am spus, scoțând din geantă buletinul de analiză. — Uite. Benzodiazepine. În băutura mea.
Tăcere. Liniște. Se auzea doar stropitoarea care picura încet.
Étienne a închis ochii, și-a trecut mâna prin păr și a șoptit:
— Lillian… lasă-mă să explic.
— Explică! — am izbucnit. — De șase ani îmi dai pastile fără să știu! De ce?
— Pentru că… te speriai. Nu dormeai, aveai atacuri de panică, uitai lucruri. Ți-era frică să mergi la psihiatru. Așa că am vrut doar… să te ajut.
— Să mă ajuți? Sau să mă controlezi? — am spus printre dinți. — Să mă ții sedată, cumva… ca să nu-mi pun întrebări?
Privirea lui s-a schimbat. Din blândețe s-a transformat în ceva rece, calculat.
— Nu înțelegi, Lillian. Eu te-am salvat. Fără mine, ai fi fost o bătrână singură, pierdută în amintiri. Eu ți-am dat sens. Eu ți-am dat o viață.
Am simțit un fior. Omul pe care-l iubeam vorbea ca un străin.
— Și banii mei? — am spus încet. — Era și asta parte din „sensul” pe care mi l-ai dat?
El a zâmbit ironic.
— Nu fi nedreaptă. Tot ce am e și al tău. Dar da… am administrat eu unele conturi. Era mai simplu. Tu oricum uitai parolele.
M-am ridicat, tremurând.
— Să pleci, Étienne. Azi.
— Lillian… nu fă prostii.
— Acum!
Vocea mea era ascuțită, de parcă nu-mi aparținea.
A râs scurt, a luat o valiză și, fără să se mai uite la mine, a plecat.
Ușa s-a trântit, iar casa a devenit brusc prea mare, prea tăcută.
Timp de o săptămână am dormit puțin și am plâns mult. Mi-am dat seama cât de mult mă legasem de el, ca un copil de o iluzie. Cât de ușor am confundat atenția cu dragostea.
Am mers la poliție. Le-am dus rezultatele și le-am spus totul. Ofițerul mi-a spus că nu sunt prima care trece printr-o poveste ca asta — femei mai în vârstă, bărbați tineri, farmec, manipulare.
Dar Étienne nu a fost găsit. Dispăruse.
Am vândut vila din Nisa și m-am mutat la Paris, într-un apartament mai mic, aproape de Sena. În fiecare seară îmi fac singură ceaiul de mușețel. Fără miere, fără trucuri.
Câteodată, când apa fierbe, aud vocea lui în minte: „Bea tot, fetițo…”
Și atunci zâmbesc amar.
Da, am fost „fetița” cuiva.
Dar acum sunt femeia care și-a învățat lecția.
Că dragostea adevărată nu te adoarme.
Te trezește.