După seara aceea, nu am mai fost la fel. Nu mai puteam să-l privesc fără să-mi tremure mâinile. În fiecare noapte, când ștergeam masa lui lucioasă, îmi venea să urlu. El vorbea cu lumea, dădea ordine, râdea, și habar n-avea că femeia care-i curăța podeaua îi purta copilul în mormânt.
Într-o zi, la final de tură, supervizorul a zis:
— Maria, ai grijă, domnul Oprea a cerut curățenie și mâine dimineață devreme.
— Eu o fac, am spus fără să mă gândesc.
M-am dus la șapte dimineața. Nelu era deja acolo, cu o cafea în mână.
— Bună dimineața, domnule.
— Ah, da… Maria, nu? Ai venit devreme.
— Da, domnule. Așa mi-a zis supervizorul.
S-a uitat la mine mai atent decât de obicei.
— Câți ani ai, Maria?
— Patruzeci și cinci, domnule.
— Hm… Ai familie?
— Nu mai am pe nimeni.
A tăcut o clipă, apoi a zis:
— Eu am un fiu în Anglia. Un băiat deștept, student la Cambridge.
M-a străpuns o durere în piept, dar am zâmbit.
— E norocos, domnule.
— Da, cred că da… — a spus, apoi a privit pe geam. — Am avut o tinerețe complicată. O fată… a zis că e gravidă cu mine. Prostii.
Mi s-a tăiat respirația.
— Și dacă n-au fost prostii? — am întrebat încet.
S-a întors spre mine brusc.
— Ce?
— Zic și eu, domnule. Poate n-a mințit.
— De unde știi tu ce vorbim noi aici? — a spus iritat. — Fă-ți treaba și nu mai comenta.
Am tăcut. Dar în mine clocotea tot ce am ținut ani la rând.
Seara următoare, am adus o cutie mică. Înăuntru era o poză veche — eu, la șaptesprezece ani, cu burtica abia vizibilă, și o scrisoare. Scrisoarea doctorului, cea pe care mama o găsise în ghiozdanul meu.
Am lăsat cutia pe biroul lui. Fără bilețel, fără nume.
A doua zi, când am intrat, Nelu stătea în picioare, cu poza în mână. Fața lui era albă ca varul.
— Unde ai găsit asta? — a întrebat încet.
— Am avut-o mereu, domnule.
— Cine ești tu?
L-am privit în ochi.
— Sunt fata aia, Nelu. Cea care n-a mințit.
S-a așezat brusc în scaun, ca și cum i s-ar fi tăiat picioarele.
— Nu… nu e posibil.
— Ba da. L-am născut singură, sub un copac de mango. L-am numit Cezar. A murit la nouă ani.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Doamne… eu n-am știut.
— Nu te-ai interesat, Nelu. Ai avut bani, șanse, viață frumoasă… și tot ce-ai lăsat în urmă a fost un copil fără tată și o femeie care l-a plâns până azi.
A rămas tăcut. Doar respira greu, cu mâinile tremurând.
— Unde e îngropat? — a întrebat, după o vreme.
— În Enugu. Lângă mango-ul sub care s-a născut.
A dat din cap, încet.
— Lasă-mă… te rog… un minut.
Am ieșit. În hol, mi se părea că aud cum se rupe ceva în el, un fel de gemet stins. Când m-am întors să iau găleata, biroul era gol. Doar poza și scrisoarea rămăseseră pe masă.
Trei zile nu a mai venit la serviciu. A patra zi, supervizorul a zis:
— Domnul Oprea și-a dat demisia. Pleacă din țară.
Nimeni n-a știut de ce.
O săptămână mai târziu, am primit o scrisoare la poșta firmei, cu numele meu scris corect, „Maria Dumitrescu”. Înăuntru era o hârtie și un plic gros.
„Maria,
n-am scuze. Nici cuvinte care să șteargă ce-am făcut. Mi-am construit viața pe tăcere și rușine. Cezar merita un tată, dar a avut doar un laș.
Am pus în plic banii pentru un mormânt adevărat. Să-i faci o cruce, ceva care să rămână.
Dacă mai ai putere, iartă-mă. Dacă nu, înțeleg.
— Nelu”
Am plâns. Dar nu de furie. De ușurare.
În duminica următoare, am luat trenul spre Enugu. Câmpurile ardeau sub soare, aerul mirosea a praf și mango copt. Am mers până la locul unde dormea fiul meu. I-am pus o cruce simplă, albă. Pe ea am scris doar:
„Cezar Oprea — 2005–2014. Iubit.”
Am îngenuncheat și am șoptit:
— Ai văzut, fiule? Tata tău și-a amintit de tine.
Vântul a foșnit ușor prin frunzele mango-ului. M-am ridicat, mi-am șters lacrimile și am zâmbit pentru prima dată după ani întregi.
Viața mergea mai departe. Eu, femeia de serviciu din biroul cu mânere aurii, îmi găsisem în sfârșit liniștea.