Toată firma a tăcut.
Directorul, vizibil nervos, a ieșit din birou, încercând să pară calm.
— Domnule, cred că e o neînțelegere…
Dar bărbatul l-a privit drept în ochi.
— Nu e nicio neînțelegere. Eu sunt colonelul Dumitrescu, retras din serviciul special.
Știu exact ce s-a întâmplat în biroul dumneavoastră.
Andrei a încercat să zâmbească forțat.
— Poate putem discuta civilizat…
Colonelul i-a aruncat un dosar gros.
— În seara în care ați acuzat-o pe Ana, camerele de supraveghere din blocul vecin v-au surprins ieșind cu același plic în buzunarul hainei.
Și știți ce e mai interesant?
A doua zi, banii au fost depuși în contul firmei tatălui dumneavoastră, la Cluj.
Directorul a înlemnit.
Secretara și bodyguardul priveau șocați.
Colonelul a continuat, calm:
— Ana n-a furat nimic. Dumneavoastră ați vrut s-o folosiți drept țap ispășitor.
Dar acum toată firma știe adevărul.
În tăcerea grea care a urmat, Andrei Bălan a fost chemat la poliție pentru declarații.
Două săptămâni mai târziu, Ana a fost reangajată — dar nu ca femeie de serviciu.
Noua conducere i-a oferit postul de supervizor al personalului.
Când a primit prima leafă, Ana s-a dus la mormântul soțului ei și a spus încet:
— N-am avut bani, dar am avut dreptate.
Apoi s-a întors acasă, la Mara, și a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
Pentru că uneori, Dumnezeu nu trimite răzbunare.
Trimite adevărul, la momentul potrivit.