Aerul dimineții era rece, tăios, de parcă îmi înțepa plămânii. Poteca urca printre brazi și pietre mișcătoare, iar soarele pătrundea printre ramuri în fâșii subțiri, aurii. Soțul meu, Mihai, mergea înainte, părul lui cărunt strălucind ca firele de argint. În urma noastră veneau fiul nostru, Emil, și soția lui, Clara, șoptindu-și și râzând într-un mod ciudat, forțat.
Venisem la Muntele Albastru — un loc pe care Mihai și cu mine îl iubeam dintotdeauna — ca să sărbătorim 40 de ani de căsnicie. Priveliștea de sus se spunea că îți taie răsuflarea. Nu știam cât de literal avea să devină acel cuvânt.
„Aproape am ajuns,” a strigat Emil. Tonul lui era vesel, dar ceva în ochii lui — neliniștit, fugar — m-a făcut să tresar. Clara evita să mă privească. Am pus totul pe seama oboselii. Poate că îmi doream prea mult să cred că familia înseamnă siguranță.
Când am ajuns la punctul de belvedere, am simțit cum pământul dispare de sub mine — o prăpastie abruptă ascunsă în spatele unor tufișuri joase. Valea se întindea jos, verde și nesfârșită. Am făcut un pas mai aproape de margine, ținându-l pe Mihai de mână ca să-mi păstrez echilibrul. În spatele nostru, s-au auzit pași pe pietriș.
Apoi — mâini puternice pe spatele meu. O împingere bruscă, nemiloasă.
Nici măcar n-am avut timp să țip.
Lumea s-a înclinat, s-a învârtit. Pietrele mi-au sfâșiat brațele, aerul mi s-a smuls din piept. Vocea lui Mihai a răsunat lângă mine — un geamăt scurt, transformat într-un strigăt. Apoi impactul — oasele izbindu-se de stânci, bubuitul surd al trupurilor zdrobite.
Durerea a acoperit totul. Nu mă puteam mișca. Undeva, lângă mine, Mihai gemea. Mâna lui tremurândă a găsit-o pe a mea.
„Nu te mișca,” a șoptit el, cu respirația grea, plină de sânge. „S-ar putea să fie încă aici.”
Deasupra, se auzeau pași — pietrișul scârțâind, o șoaptă. Puteam distinge vocile lor, slabe, dar inconfundabile.
„Dacă sunt încă în viață?” vocea Clarei era tăioasă, panicată.
„Nu sunt,” a spus Emil, sec. „Nimeni nu scapă de la o asemenea cădere.”
Apoi, liniște. Vântul șuiera printre copaci.
Când soarele a început să apună, am realizat adevărul care avea să mă bântuie pentru tot restul vieții: fiul meu tocmai încercase să mă omoare.
Continuarea poveștii în primul comentariu de sub imagine