Ilaria a plecat trântind uşa, lăsând-o pe Giulia prăbuşită pe podea, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Tremura, dar simţea pentru prima dată în luni de zile că ceva se rupsese definitiv în ea.
Seara, când Vittorio s-a întors acasă, a găsit-o strângând hainele copilului nenăscut într-o cutie mică, de carton.
— Ce faci, Giulia?
— Plec.
— Pleci? — râse el ironic. — Unde, la mătuşă-ta? Crezi că o să te ţină mult?
— Nu contează. Prefer să dorm pe o bancă decât să mai stau aici.
Vittorio s-a înroşit la faţă.
— Iar faza asta cu mama… tu ai provocat-o!
Giulia s-a ridicat, cu o linişte ciudată în priviri.
— Eu am provocat? Eu care te-am iertat, de fiecare dată când mi-ai vorbit urât? Eu care am tăcut, când ai venit acasă beat?
— Taci! — a strigat el.
— Nu mai tac. Nu mai pot.
Pentru prima dată, Vittorio a simţit că nu o mai poate controla. Şi în privirea aceea calmă, dar hotărâtă, a înţeles că o pierde.
A doua zi, Elisabeta a deschis uşa şi a văzut-o pe nepoata ei în prag, cu o valiză mică şi ochii umflaţi de plâns.
— Copila mea… — a îmbrăţişat-o strâns. — De data asta nu te mai întorci, da?
Giulia a dat din cap.
— Nu, mătuşă Lisa. Nu mai pot trăi aşa.
Zilele care au urmat au fost grele. Giulia se simţea vinovată, ruşinată, dar şi uşurată. A început să lucreze de acasă pentru o mică firmă, iar Elisabeta o încuraja mereu:
— Ai o viaţă înainte, dragă. Şi copilul tău are nevoie de o mamă care zâmbeşte.
Câteva săptămâni mai târziu, Vittorio a apărut la uşă.
— Giulia, hai să vorbim. Am greşit, da? Dar nu poţi să distrugi o familie pentru un scandal.
Giulia l-a privit lung, fără să spună nimic.
— Te rog… — a continuat el. — Mama a zis că o să se schimbe, că n-o să mai vină zilnic…
Atunci, Elisabeta a apărut din bucătărie.
— Vittorio, fiule, o femeie nu e un trofeu şi nici o proprietate. Du-te acasă şi învaţă ce înseamnă respectul. Poate într-o zi o să înţelegi.
Vittorio a plecat în tăcere. Iar Giulia, privind pe fereastră, a simţit cum aerul rece de toamnă îi limpezea mintea.
Timpul a trecut. A născut un băieţel — Luca — şi, pentru prima dată, a râs cu adevărat. Îl ţinea în braţe şi îi şoptea:
— Nu o să te las niciodată să vezi ce am văzut eu, micuţule.
Dar viaţa avea o ironie tăcută: într-o zi, la poarta casei a apărut Ilaria Bruni. Slăbită, cu ochii obosiţi.
— Giulia… ştiu că n-am dreptul să fiu aici. Am aflat că s-a născut copilul. Pot să-l văd?
Giulia a rămas înlemnită. Elisabeta i-a făcut semn că decizia îi aparţine. După câteva clipe, a deschis uşa larg.
— Intraţi. Dar doar dacă lăsaţi trecutul afară.
Ilaria a intrat încet, cu capul plecat. Când l-a văzut pe Luca dormind, a început să plângă.
— Iartă-mă, Giulia… N-am ştiut să fiu o mamă bună nici pentru Vittorio, nici pentru tine. Am vrut să controlez totul, ca să nu pierd nimic… şi am pierdut totul.
Giulia s-a apropiat, ţinând copilul la piept.
— Eu n-am nevoie de scuze, doamnă Bruni. Am nevoie de linişte.
— Şi eu la fel… — a spus femeia cu voce tremurată.
În acea zi, pentru prima oară, două femei care se urau s-au privit fără ură. Nu deveniseră prietene, dar în tăcerea dintre ele era un început de pace.
Vittorio nu s-a mai întors. A plecat la muncă în nordul Italiei, iar Giulia şi Luca au rămas în casa mică de la marginea oraşului, unde fiecare dimineaţă mirosea a cafea şi libertate.
Uneori, Elisabeta o privea pe Giulia şi zâmbea:
— Vezi, draga mea? Chiar şi din cea mai adâncă rană poate să crească o floare.
Iar Giulia răspundea mereu la fel, cu ochii senini:
— Da, mătuşă. Se numeşte curaj.