Acea frază l-a lovit pe Andrei ca un cuțit în piept.
A încremenit.
Erau în sufragerie.
Mâncarea era încă pe masă, aburind ușor.
Mara, încă în uniformă, nici nu se uita la el.
Își mișca degețelele pe marginea canapelei, ca și cum ar fi așteptat să fie certată.
— Ce-ai spus? — întrebă el, cu vocea deja tremurândă. — E o glumă?
Ea își mușcă buza, privi spre podea și apoi spuse și mai încet:
— Așteaptă să plece toți.
Atunci se enervează pe mine.
Zice că sunt proastă. Mă strânge de braț. Mă împinge.
Andrei simți cum i se răcește tot corpul.
— Dar, fetița mea, de ce nu mi-ai spus nimic până acum? — întrebă el.
— Pentru că ea a zis că dacă spun, tu o să crezi că mint.
Pentru o clipă, nu știu ce să răspundă.
Doar a respirat adânc, încercând să înțeleagă cum fetița lui, care avea doar șase ani,
putuse să poarte singură o povară atât de mare.
Atunci totul a început să aibă sens.
Andrei observase de câteva zile că Mara era altfel:
mai tăcută, mai abătută.
Dar nici prin cap nu-i trecuse că e ceva atât de grav.
Mara începu să plângă încet.
Andrei o strânse în brațe tare, de parcă ar fi vrut s-o apere de toată lumea.
— Gata, iubita mea. Tata e aici.
Nimeni nu o să-ți mai facă rău.
A dus-o în cameră, a învelit-o până la gât
și s-a întors în sufragerie cu telefonul în mână.
A sunat la școală fără să stea pe gânduri.
— Bună ziua, școala „Steaua Carpaților” — spuse vocea recepționistei.
— Sunt Andrei Popescu, tatăl Marei.
Vreau să vorbesc acum cu directoarea.
A trecut un moment până când vocea directoarei Raluca s-a auzit la telefon, calmă și politicoasă.
— Domnule Popescu, totul e în regulă?
— Nu. Fetița mea tocmai mi-a spus ceva foarte grav.
A zis că doamna învățătoare Loredana o rănește când nu e nimeni prin preajmă.
Vreau o explicație.
Directoarea a tăcut câteva secunde înainte să răspundă.
— Domnule, cu tot respectul, Mara e o fetiță foarte sensibilă.
Am mai avut situații în care a înțeles greșit niște certuri.
Doamna Loredana e o profesoară cu experiență.
— Îmi spuneți că fiica mea minte? — izbucni Andrei, furios.
— Nu chiar… doar că uneori copiii exagerează.
Poate ar fi mai bine să vorbim mâine, pe îndelete — zise directoarea,
încercând să detensioneze momentul.
— Atunci ne vedem mâine dimineață.
Dar vă spun de pe acum: vreau să văd filmările camerelor de supraveghere.
— Din păcate, din cauza regulamentului, nu putem arăta așa ceva oricui,
dar o să vedem ce se poate face.
Andrei a închis telefonul cu maxilarul încleștat.
A privit spre ușa camerei fiicei lui
și a simțit cum o furie mută i se urcă în piept.
Continuarea în primul comentariu de sub fotografie
