În primăvara anului 1989, cu doar câteva luni înainte de prăbușirea regimului comunist, Ion Iliescu, viitorul președinte al României, încerca să transmită un mesaj radical prin care să accelereze înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu. Mărturia lui Virgil Măgureanu, fost director al Serviciului Român de Informații, dezvăluie detalii din culisele acestei tentative eșuate, într-un moment în care tensiunile politice mocneau la București.
Un lider al „sistemului” în dizgrația dictatorului
Iliescu era, la începutul anilor ’80, o figură proeminentă a nomenclaturii comuniste. Căzut însă în dizgrația lui Ceaușescu, în 1984 a fost îndepărtat de la conducerea Consiliului Național al Apelor, fiind suspectat că întreține legături cu persoane care complotau împotriva conducerii. În martie 1989, ocupa funcția de director al Editurii Tehnice, sub atentă supraveghere din partea Securității.
Atmosfera se încingea odată cu apariția „Scrisorii celor șase”, difuzată de BBC și Europa Liberă, un document critic la adresa lui Ceaușescu, semnat de nume grele ale fostului PCR – Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan. În acest context, Iliescu a decis să redacteze un text mai radical, adresat Europei Libere, pe care spera să-l folosească drept apel public la acțiune.
Frizeria, Parcul Circului și un manuscris blocat
Măgureanu povestește că, la o zi după difuzarea „Scrisorii celor șase”, a primit un telefon de la Iliescu, iar întâlnirea a fost aranjată sub pretextul unei vizite la frizer. Însoțit de un fost ambasador, Iliescu i-a propus redactarea unui text. După o primă formă scrisă de Măgureanu, pe care Iliescu o considera prea analitică, acesta a redactat propria variantă – mai lungă și mai vehementă.
Câteva săptămâni mai târziu, cei doi s-au văzut din nou, în Parcul Circului, pe o bancă din apropierea aleii spre „ciupercă”. Iliescu i-a înmânat lui Măgureanu manuscrisul scris de mână, în format A5. Documentul a fost bătut la mașină și predat profesorului Ovidiu Trăznea de la Academia „Ștefan Gheorghiu”, care urma să-l transmită atașatului cultural al Ambasadei SUA. Numai că Trăznea a respins conținutul, preferând să redacteze propriul text, ceea ce a făcut ca scrisoarea lui Iliescu să nu mai părăsească țara.
Reacția lui Iliescu
Ani mai târziu, Iliescu confirma episodul pe blogul său, exprimându-și nemulțumirea că inițiativa i-a fost deturnată: „Nu i-am înmânat textul pentru a fi avizat, ci pentru a fi transmis. Dacă profesorul dorea, putea să-și asume conceperea altui text, dar nu în locul celui scris de mine!”.
În viziunea lui Iliescu, documentul era un apel ferm către membrii PCR și către populație, denunțând criza politică, economică și morală în care se afla România. Tonul era tranșant, acuzând conducerea de „incompetență și sete de putere” și descriind „haosul total” în care ajunsese economia națională.
De la colaboratori la adversari
La scurt timp după Revoluție, Iliescu l-a numit pe Măgureanu în fruntea nou-înființatului SRI, într-o perioadă marcată de instabilitate politică. Relațiile lor s-au răcit însă după 1996, când Iliescu a pierdut alegerile, pe fondul acuzațiilor de „joc dublu” și al suspiciunilor privind dispariția unor probe esențiale din dosarele Revoluției și Mineriadelor.
În 1997, Măgureanu și-a dat demisia de la conducerea SRI și a încercat o carieră politică pe cont propriu, fără succes notabil. Iliescu a revenit la Cotroceni în 2000, câștigând un nou mandat. Ulterior, a fost pus sub acuzare în dosarele Revoluției și Mineriadelor, însă acestea nu au ajuns în instanță. În 2022, i-a fost retras certificatul de revoluționar, iar în martie 2025, Tribunalul București a anulat definitiv acest document.
O istorie cu final deschis
Povestea scrisorii ratate din martie 1989 adaugă un nou capitol controversat în biografia politică a lui Ion Iliescu. Deși textul nu a ajuns niciodată la Europa Liberă, intenția sa arată că, în ultimele luni ale dictaturii, existau voci din interiorul sistemului pregătite să conteste deschis regimul Ceaușescu.
Rămâne însă întrebarea dacă acel apel ar fi putut grăbi prăbușirea dictaturii sau dacă, dimpotrivă, ar fi atras represalii severe asupra autorului și a celor implicați în transmiterea lui. Cert este că, la peste trei decenii distanță, mărturiile despre acele luni premergătoare Revoluției continuă să alimenteze dezbaterea despre rolul real jucat de protagoniștii politici ai momentului.