ând am auzit cuvintele ei, am simțit că inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi înfășurat-o într-o sfoară invizibilă. „În dulap… în sertarul al treilea…” — vocea ei era abia o șoaptă, dar fiecare cuvânt mi se întipărea în minte, clar, de parcă ar fi fost o poruncă.
· · ·
— Bine, bunico… mă duc acum, — i-am spus, încercând să zâmbesc, dar vocea mi s-a frânt.
· · ·
Ea a închis ochii, obosită, și a murmurat doar:
— Nu uita… cu dragoste, mereu cu dragoste…
· · ·
M-am ridicat încet, fără să scot un sunet, de teamă să nu rup firul subțire care o mai lega de viață. Am ieșit din cameră și am pășit în dormitorul de lângă. Totul era exact cum îmi aminteam: tapetul cu flori mici, masa de toaletă cu oglinda ușor pătată, mirosul acela dulceag de levănțică și lemn vechi. M-am apropiat de dulap și am deschis încet sertarele, unul câte unul, până am ajuns la al treilea. Sub un teanc de fețe de pernă apretate, am găsit o cutie mică din metal, colorată cu flori, ca o cutie de bomboane de pe vremuri.
· · ·
Am rămas o clipă cu mâna pe capac, fără curaj să-l deschid. Îmi tremura tot corpul. Când, în sfârșit, am ridicat capacul, m-a izbit un miros fin de ciocolată și zahăr vanilat. Înăuntru erau câteva bomboane — cele pe care le iubeam când eram mică — și un plic alb, îndoit la colțuri. Pe el, scrisul ei rotund: Pentru Elena mea.
· · ·
Am simțit cum mi se taie respirația. M-am așezat pe marginea patului și am desfăcut plicul. Înăuntru era o scrisoare, scrisă pe o foaie simplă, din caiet. Literele erau tremurate, dar recunoscute.
· · ·
„Dragul meu copil,
Dacă citești asta, înseamnă că eu deja am plecat. Nu plânge, te rog. N-am vrut să te întristez, dar fiecare dintre noi are o clipă când trebuie să plece mai departe. Eu am avut o viață frumoasă, pentru că am avut-o cu tine în ea.
Ți-am lăsat câteva bomboane în dulap. Știu că râdeai mereu că sunt prea dulci, dar nu erau pentru mine. Le păstram pentru ziua când vei veni și vei zâmbi din nou ca atunci când erai copil.
Ține minte: fericirea nu e ceva mare, e în lucrurile mici. Într-o ceașcă de ceai, într-o plimbare la soare, într-o scrisoare scrisă de mână.
Ai o inimă bună, Elena. Nu o închide. Iubește, iartă și nu te teme. Eu te voi veghea mereu, chiar și atunci când crezi că ești singură.”
· · ·
Cuvintele se topeau în ochii mei printre lacrimi. Le citeam și reciteam, de parcă aș fi vrut să o mai aud o dată vorbind, râzând, certându-mă blând. Am dus scrisoarea la buze, apoi am închis cutia cu grijă, ca pe o comoară.
· · ·
Când m-am întors în cameră, bunica dormea. Sau cel puțin așa părea. Linia verde de pe monitor era o dungă dreaptă, tăcută. Tanti Maria i-a scăpat un suspin, iar eu am simțit cum lumea mea se oprește pentru o clipă.
· · ·
Am stat lângă ea mult timp. Nu știu cât. Poate minute, poate ore. Țineam mâna ei rece în a mea și o rugam în gând să mai rămână un pic, măcar o clipă. Dar timpul nu se întoarce, oricât l-ai ruga.
· · ·
Câteva zile mai târziu, după înmormântare, m-am întors singură în casă. Totul era neschimbat. Stăteam la fereastră, cu ceaiul aburind în cana ei preferată, cea cu fluturi albaștri, și priveam spre tufa de liliac din curte. Era deja sfârșit de mai, și florile începeau să se scuture. M-am gândit la ea, la cum îmi spunea că viața e ca liliacul: frumoasă, dar trecătoare, și că trebuie s-o iubești cât e în floare.
· · ·
Am deschis din nou cutia cu bomboane. Erau doar trei rămase. Una am mâncat-o atunci, cu lacrimile curgând pe obraji. Gustul era dulce-amar, ca o despărțire. Celelalte două le-am păstrat. Una pentru mine, alta… pentru ziua în care, poate, o voi da copilului meu.
· · ·
Am închis cutia și am pus-o la loc, în același sertar, sub fețele de pernă apretate. Și pentru prima dată de când plecase, mi-am dat seama că nu era cu adevărat singură. Era peste tot — în mirosul de ceai, în lumina de dimineață, în fereastra cu liliacul.
· · ·
Când am ieșit din casă, razele soarelui cădeau exact pe scaunul ei de la geam. Părea că cineva invizibil stă acolo și zâmbește. Și m-am surprins zâmbind și eu, prin lacrimi.
· · ·
Ea nu mai era aici. Dar iubirea ei — da. Rămăsese, în fiecare colț al casei, în fiecare fir de lumină.
· · ·
Și, mai presus de toate, în scrisoarea aceea, pe care o voi păstra toată viața.
