— Pune-l, — a șoptit el, cu mâinile tremurânde. — E al tău acum…
Fetița îl privea speriată, neînțelegând de ce bărbatul plângea. Lacrimile îi curgeau în șuvoaie, dar pe chipul lui era ceva ce ea nu mai văzuse niciodată — o pace blândă, ca lumina după furtună.
— Nu pot, domnule… e scump… trebuie să-l vindeți, să salvați pe Miu… adică pe Muktar… — bâigui ea, strângând colierul la piept.
Leónid zâmbi, pentru prima dată după ani.
— Muktar… da… îl vom salva. Promit. Dar tu, micuțo, trebuie să porți acest inel. E un dar. Nu de la mine. De la cineva… foarte special.
El o duse în spate, în atelier, acolo unde mirosul de metal cald și sunetul ciocănelului îl făceau mereu să uite de timp. O așeză pe un scaun și spuse Verei:
— Cheamă imediat un veterinar. Orice ar costa. Să vină aici, repede.
Femeia, înțelegând gravitatea din vocea lui, alergă fără întrebări.
Uliyana își strângea pumnii.
— Domnule… el moare… Muktar moare… dacă nu veniți repede, nu mai prinde ziua de azi…
— Nu va muri, — spuse el hotărât. — N-ai auzit? Când un suflet curat iubește din toată inima, Dumnezeu ascultă.
După zece minute care au părut o oră, ușa se deschise cu zgomot. Un tânăr veterinar, cu geanta în mână, intră grăbit. Pe podea, într-o cutie de carton, zăcea un câine slab, tremurând, cu respirația grea.
— A fost otrăvit, — spuse fetița cu vocea frântă. — Cu carne aruncată în curte…
Veterinarul dădu din cap și se puse imediat pe treabă. Înțepături, perfuzii, comprese. Uliyana stătea lângă el, ținându-i laba și repetând:
— Hai, Muktar… hai, te rog… nu mă lăsa și tu…
Leónid o privea. Fiecare mișcare a ei, fiecare gest, era ca o amintire din altă viață. Așa ținea și Marta mâna lui Zévz, așa îi vorbea — cu acea blândețe care rupea inima.
După o oră, medicul ridică privirea:
— A trecut de momentul critic. Are șanse. Dacă îl îngrijiți câteva zile, va trăi.
Fetița izbucni în plâns, de ușurare. Se lipi de gâtul câinelui și îi șopti:
— Ți-am spus eu… ai văzut? Oamenii buni există…
Leónid se întoarse cu spatele, să-și șteargă lacrimile. Simțea că în atelierul lui, pentru prima dată după ani, intrase din nou viața.
Seara, după ce Muktar a fost așezat într-un colț cald, cu o pătură și un bol cu apă, fetița s-a ridicat rușinată.
— Domnule… nu știu cum să vă mulțumesc… trebuie să merg, mă caută mătușa… dacă află că am lipsit, mă bate…
— Nu te duci nicăieri, — spuse el blând, dar hotărât. — Noaptea asta rămâi aici. Vera are o cameră de oaspeți. Nu-ți fie teamă.
Fetița dădu din cap, ezitantă.
— Dar… mătușa se va supăra…
— Las-o să se supere, — răspunse el, cu o voce caldă, dar fermă. — Uneori, oamenii mari trebuie să se sperie puțin ca să-și amintească ce înseamnă să fii om.
Uliyana îl privi lung, apoi zâmbi pentru prima dată. Un zâmbet mic, timid — dar exact ca al Martei.
A doua zi dimineață, Vera pregăti ceai și pâine cu unt. Fetița mânca încet, ca și cum nu-i venea să creadă că poate. Muktar dormea liniștit.
— Leonid Petrovici, — spuse Vera încet, — ce faceți cu ea? Nu putem doar s-o lăsăm să plece acolo…
El privi fereastra, în tăcere. Apoi spuse:
— Nu o las nicăieri. Dacă ea vrea, rămâne aici.
Fetița tresări.
— Cum adică… aici? Cu dumneavoastră?
— Da. Cu mine. Cu Vera. Cu Muktar.
— Dar… de ce?
El se aplecă, privindu-i în ochi:
— Pentru că unele întâlniri nu sunt întâmplătoare. Iar inelul acela… — îi atinse ușor degetul — …cred că te-a adus exact unde trebuia.
Uliyana îl strânse la piept, cu lacrimi.
— O să fiu cuminte… o să muncesc… o să ajut…
— Nu trebuie să faci nimic, — i-a spus el, zâmbind. — Doar să fii copil.
Trecuseră luni. În atelierul „Zeus” se auzea din nou râs de copil. Fetița mergea la școală, învăța, iar după-amiaza îl ajuta pe Leonid la curățat pietre sau la lustruit inele. Muktar stătea mereu lângă ea, cum stătea cândva Zeus lângă Marta.
Într-o seară, Leonid închidea ușa atelierului când o voce subțire i-a zis:
— Domnule Leonid, știți ce cred eu?
— Ce, micuțo?
— Că Zeus și Marta trăiesc undeva acolo sus… și ne-au văzut. Și-au zis: „Uite, oamenii noștri sunt singuri… hai să-i aducem împreună.”
Bărbatul rămase nemișcat. Apoi se aplecă și o luă în brațe.
— Așa cred și eu, Uliyana… așa cred și eu.
Fetița îl sărută pe obraz și șopti:
— Atunci o să port mereu inelul, ca să nu-i uităm niciodată.
El zâmbi prin lacrimi.
— Poartă-l, draga mea. Acum știu că e acolo unde trebuie — la o inimă care știe ce înseamnă iubirea adevărată.
În atelierul „Zeus”, lumina serii se juca pe mesele de lucru. În colț, Muktar dormea liniștit. Iar afară, deasupra orașului, o rază de soare târzie părea să deseneze un arc subțire de aur — ca un inel — peste tot ce fusese pierdut și tot ce fusese regăsit.